Cornel Radu Constantinescu, 1978

Aspiraţia către stil personal, chiar cu riscul acceptării unuia validat deja, reprezintă una dintre tentaţiile cele mai puternice pe care le încearcă un tânăr creator. Fiindcă visează a se impune ca artist format încă de la bun început, ca artist capabil să se exprime pe deplin. Ceea ce pare o înclinaţie uneori excesivă către limbaj, nu ascunde în realitate decât procesul, nici chiar atât de limpede, nici chiar atât de senin, al articulării unui limbaj. Disimularea poate aluneca în mistificare, pentru că nu rareori, o anume sintaxă artistică, fie ea şi de domeniul locului comun, este resimţită ca personală, ca proprie invenţie, numai prin simpla ei adoptare. E vorba aici de felul caracteristic al unei vârste de a trăi instrumentele, mijloacele exprimării, personalităţii individuale. De aceea, în perspectiva timpului, aspectele afinităţilor în opera debutanţilor nu se cuvine, credem, a fi judecate nici prea sever, nici sub semnul irevocabilului. Aerul novator ori aerul tradiţionalist ale câte unui tânăr creator, este conferit de natura mentorului spiritual acceptat, fireşte, în vizibil consens cu mentalitatea şi gusturile celui dintâi.

Horea Paştina a fost elevul lui Alexandru Ciucurencu şi acest fapt i-a marcat substanţial înţelegerea şi practicarea picturii. Ne referim la desenul viguros şi abreviat ce dirijează liniile de forţă ale compoziţiei, la accentele de ton care sonorizează în raporturi inspirate, vecinătăţile cromatice, şi în special la o anume tipică simplitate şi concentrarea imaginii într-o sinteză plastică percutantă. Asemenea constatări nu ne apropie însă decât parţial de pictura lui Horea Paştina. Fiindcă, există în creaţia lui un fel particular de a-şi însuşi lecţia prestigiosului maestru şi de a o dezvolta original, în acord cu datele propriei structuri. Pictura a însemnat pentru Ciucurencu culoare şi lumină, o culoare intensă şi pură, distribuită în acorduri afine, o lumină strălucitoare, iradiind dinlăuntrul materiei, pe care o face parcă transparentă şi fluidă. Elevul său cultivă tonurile de gri, divizate la nesfârşit (altfel, subtil colorate), deci o paletă austeră şi riguros „controlată”. Lumina lipseşte cu desăvârşire. Aceeaşi zi, de toamnă ploioasă, să zicem, răpeşte lucrurilor umbrele, egalizează culoarea cerului şi a pământului, dilată cu un fel de dureroasă acuitate epiderma materiei. Pictura pare însetată de a primi lumina şi nu de a reflecta. Pasta are densitate, trăinicii de zidărie. Efectul picturii în ansamblu e de calcul, de riguroasă analiză a formei şi raporturilor cromatice, de reprimare a oricărei inflexiuni poetice. Ai sentimentul că elevul şi-a privit întotdeauna maestrul cu ochii unui Cézanne. Ceea ce l-a fascinat în pictură este în primul rând, observăm, sentimentul construcţiei, capacitatea de a articula ferm şi logic compoziţia, de a dobândi o pregnantă şi o severă simplitate a expresiei.

Horea Paştina fuge de capcanele dulcegăriei şi ale sentimentalismului, fie şi cu riscul de a fi socotit hirsut. Tot aşa cum încăpăţânata voinţă de obiectivare îl face să pară aspru, „insensibil” în viziunea amatorilor de scene duioase. Tribulaţiile lucidităţii pot echivala la el cu predispoziţia lirică, cu un anumit timp de predispoziţie lirică capabilă să actualizeze pentru sensibilitatea modernă motive şi deprinderi „clasice” ale picturii. Ne întrebăm, pe alt plan al discuţiei, se înţelege, dacă nu cumva afişarea asperităţii nu acoperă o prea mare şi introvertită sensibilitate.

Surprindem, totodată, în pânzele lui Horea Paştina şi o oarecare rigiditate (care se va estompa probabil cu timpul), înclinaţia de a gândi echilibrul şi ritmul formelor în termeni matematici, şi dincolo de toate acestea, cu mult mai important, o anume distanţă faţă de valorile semantice ale imaginii (devreme ce a optat pentru o formulă figurativă), rezultată paradoxal nu din înclinaţia de a se retrage în faţa sugestiilor vieţii, ci de a se apropia prea mult de acestea, de a încerca să-i surprindă şi codifice esenţa.

Remarcăm, însă, debutul său într-o expoziţie personală (la Galeria de Artă „Galateea”) ca pe unul din cele mai serioase debuturi ale anului. Chipul grav în care îşi asumă problemele picturii, refuzul soluţiilor facile, al modelor efemere în artă, interesul pentru cercetarea de profunzime a expresiei picturale în artă, îl recomandă acum şi mai ales în viitor, atenţiei publicului şi criticii. Horea Paştina face parte din acea familie de artişti ce-şi clădesc evoluţia încet şi solid, verificând şi verificându-se încontinuu, ce-şi concep destinul artistic ca pe o imperioasă nevoie de certitudine.