Magda Cârneci, 1978

Se poate observa la unii dintre tinerii noştri artişti plastici care apar în expoziţii în ultima vreme, o atitudine extremistă şi nonconformistă în felul ei: refuzul experimentului, al inovaţiei plastice cu orice preţ, pentru întoarcerea la un statut al picturii deja cîştigat şi acceptat în principiile sale, în codul său vizual, în modul de a comunica şi de a fi receptat. Un statut al picturii legat intim de tradiţie, deşi într-un mod propriu şi individual, încercînd în mod programatic sau numai intuitiv să o continue şi să o valorizeze pînă la limitele ei.

Acestea sunt datele în care pare să se pună problema şi pentru Horea Paştina, tînăr pictor care se expune la galeria „Galateea”. El nu se află la întîia sa expoziţie şi pare să-şi fi făcut deja un loc al său printre colegii de generaţie întru pictură. Lucrările sale, toate încadrabile în genurile „clasice” ale peisajului, naturii statice şi portretului, propun şi afişează în mod vizibil o atitudine ideatică şi picturală clară. Horea Paştina înţelege pictura ca pe un act de continuare a tradiţiei picturale româneşti, în valorile pe care aceasta le-a instaurat peren în vreme: viziunea ordonată şi calmă, construcţia „clasică” a imaginii lumii, căutînd geometria organică a naturii şi formelor, sublimîndu-se într-un cromatism discret şi savant, totuşi vioi şi pigmentat. Intenţia de a-şi restrînge tematica şi mijloacele la un univers plastic „clasicizant” într-un anume sens, refuzînd sau incorporînd foarte discret inovaţiile formale cu care ne-am obişnuit, mărturiseşte conceperea actului creator ca pe o responsabilitate, act de instaurare în real a unor valori solide, valabile, legate în mod necesar de aceea de continuitatea trecutului. Realitatea „figurativă” nu a fost epuizată, tradiţia nu poate refuzată ori negată şi aruncată, pare să susţină plastic pictorul, există anumite valori în real ca şi în pictură, care rămîn eterne, dincolo de istoria spiritului sau a imaginii.

Poate că această legătură atît de vizibilă cu tradiţia, ţine de însăşi structura intimă a artistului, orientată către stabilitate şi soliditate, viziune echilibrată şi calmă a lumii, structură tipic clasică şi, într-un anume sens, revolută. Poate că atitudinea sa picturală are mai puţin semnificaţia unui non-conformism sau a unui „avangardism al întoarcerii înapoi” şi mai degrabă ea este semnul unei individualităţi subiective structurate într-un mod apropiat tipului clasic tradiţional. Şi poate sensul picturii sale să se reducă la rezolvarea propriei sale necesităţi interioare şi mai puţin a unei necesităţi generale a actualului moment plastic. Oricum, este binecunoscut faptul că nu există un singur răspuns sau o singură rezolvare a problemelor pe care pictura şi le pune în relaţia ei cu realul şi cu umanul. Drumul lui Horea Paştina are de aceea necesitatea sa dar şi relativitatea sa, răspunsul său propriu dar şi pericolul inerent acestuia. Şocul de prim moment pe care ţi-l produce această pictură întoarsă cu faţa spre trecut, este de aceea un şoc problematic. Fie că această pictură nu aduce nimic nou, este o repetiţie subtilă şi savantă a unor cuceriri plastice de mult acceptate, o repetiţie modulată individual, e drept, dar care nu împinge domeniul picturii, al cunoaşterii sau al sensibilităţii, cu nimic mai departe, ci doar ne furnizează plăceri rafinate dar cunoscute. Fie că, dimpotrivă, nu mai ştim să privim arta decît prin clişee „experimentaliste” veşnic inovatoare formal şi nu mai avem sensibilitatea de a sesiza valorile discrete şi nuanţate [ale] marii tradiţii picturale.