Virgil Mocanu în „România Literară”, Bucureşti, anul XI, nr. 21, 25 V 1978, p. 18
”Într-o posibilă şi necesară etalare a situaţiei picturii noastre tinere, pe orizontala preocupărilor, ceea ce presupune alăturarea celor mai diferite atitudini, concepţii, maniere, fără discriminări de natură stilistică, Horea Paştina ar constitui fără îndoială, unul din argumentele concrete indispensabile în stabilirea cotei valorice şi a „temperaturii” generale, ambele suficient de ridicate ca nivel intrinsec.
Ar trebui să acceptăm, în acest caz, că o articulare logică şi fără apriorisme conceptuale a tuturor modalităţilor de expresie, ce dau relief şi originalitate picturii definite în ultimul deceniu, ar conţine datele unei tradiţii preluate şi adeseori reformulate, şi pe cele ale căutărilor, sondajelor, propunerilor, ce pornesc de la acest stadiu al certitudinilor pentru a se racorda activ, creator, la solicitările contemporane.
În această dialectică picturală, Horea Paştina îşi are un loc al său, pornind de la datele unui figurativ aplicat gândirii constructiviste şi tinzând către sinteza formă-culoare, aşa cum o formulaseră artiştii din cel de-al doilea val al cubismului, Juan Gris şi André Lhote în mod paradigmatic. Faţă de această posibilă încadrare în genul proxim, artistul aduce şi particularităţile gândirii picturale autohtone, în primul rând supremaţia culorii, de data aceasta acordată în tonuri grave, surdinizate, redând până la tactilitate structura telurică a materiei, şi nu aparenţa efemeră a înregistrării impresiilor pur vizuale.
Din acest unghi el se dovedeşte un analist metodic, aparţinând categoriei artiştilor de atelier, care-şi pun şi rezolvă problemele esenţiale ale raportului artist-realitate-operă doar din perspectiva unui program propriu, urmărit cu rigoare, condiţie obiectivă ce l-ar putea conduce pe Paştina într-o fază ulterioară, la o treaptă şi mai pronunţată a sublimării structurii imagistice. Ceea ce ne furnizează convingerea unei treceri la o mai profundă investigare a picturalităţii autonome, cu tot ce implică noţiunea în complexitatea ei, este solida şi sobra stăpânire a elementelor de morfologie şi sintaxă, de la compoziţie şi articulare spaţială, până la desen şi cromatică.
Simptomatice pentru sensul evoluţiei ce presupune dezvoltarea unei curbe ascendente sunt lucrările delimitate de un gen decis conturat în starea sa de existenţă estetică – peisajul în acest caz – între unele din ele existând o gradaţie de accente uşor de sesizat şi care, dincolo de voinţa de stil clar exprimată, atestă existenţa unei finalităţi ce depăşeşte satisfacţia consemnării neutre şi placide.
Mecanismul interior al fenomenelor, logica structurativă a materiei şi o nevoie de concreteţe îl preocupă pe Horea Paştina în acest stadiu al studiului neobosit şi reluat cu fertilă obstinaţie, explorările sale incluzând triada tradiţională – peisaj, natură statică, portret – cu nuanţarea presupusă prin chiar specificitatea genurilor.
Decizia definirii ecranelor de culoare ce compun spaţiul pictural, sugerându-l pe cel material prin succesiunea lor, dublată de fermitatea desenului-sinteză ne sugerează aspectul raţional al artei lui Horea Paştina, dar temperatura afectivă conţinută în interpretarea poetică a realităţii şi în raporturile cromatice ne propun sinceritatea trăirilor emoţionale discrete dar trainice. Şi, din acest punct al judecăţilor, fără ambiţia concluziilor premature, se poate contura portretul pictorului, cu tot ce are el ca talent, seriozitate, probitate si profesionalism.
horea paștina 