Cornel Radu Constantinescu în ”Contemporanul”, 19 VI 1981
Horea Paştina demonstrează un acut simţ al construcţiei, al esenţializării geometrice a spaţiului, într-o factură ce aminteşte, fie şi numai prin severitatea articulărilor, de Cézanne. Peisajele, naturile statice, chiar şi portretele se încheagă din planuri ample, riguros echilibrate. De aceea, se şi poate spune că pictorul excelează printr-o expresivă concentrare a imaginii, eliberată de orice sugestie anecdotică. Senzaţia de rigiditate pe care o poate crea arhitectura lucrărilor (compoziţia în sine ar putea fi reductibilă la o schemă) se estompează prin culoare.
Tonuri grave, dezvoltate conform unor raporturi de strictă înrudire, consistente şi fragile totodată, o pensulaţie vibrantă, metodică fără a fi rezultatul vreunei metode totuşi, fac ca suprafaţa pictată să trăiască, să prindă viaţă. Pînzele au zone dense, opace şi zone transparente, aeriene, ce creează o amiguitate volumetrică, dilatînd surprinzător spaţiul, conferindu-i astfel subtile virtuţi evocative.
Pictorul cultivă, s-ar zice, penumbrele, şi orice aluzie la lumină în lucrările sale (lumină filtrată, lumină captată prin haşur) se va raporta la gradele diferite de intensitate ale penumbrelor. În pictura sa întregistrăm un mister insidios, fără contur şi fără nume. Numai sub acest aspect unele naturi statice în special (dar şi peisajele) pot fi asociate cu arta lui Morandi.
Horea Paştina se distinge printr-o extremă sobrietate, printr-o acută tensiune interioară a reprezentărilor, printr-o predispoziţie lirică de o profundă rezonanţă umană. Concluziv, sîntem îndemnaţi să afirmăm că, dincolo de toate, sau tocmai luîndu-le în consideraţie, mai bine zis, adevărul realităţii dă sens şi substanţă picturii sale.
horea paștina 