François Pamfil, în „Arta”, Bucureşti, anul XXVIII, nr. 8 /1981, p. 38
Există în pictura lui Horea Paştina o anume infrastructură surdinată până la imperceptibil, care absoarbe pacă zgomotele din jur, înconjurând fiecare imagine cu un halou de tăcere. Silenţioase şi edificate, cu o transilvană dragoste de echilibru, sculpturalizând în sens post-cézanian în căutarea unor sinteze mai geometrice, formele naturii statice, peisajului sau chiar portretului, par aici miraculos consubstanţiale.
Această unitate, datorată unui mod propriu de a colora, prin suprapuneri de registre haşurate pe direcţia de fugă a planului, ca şi constantei urmăriri a materialităţii picturale în sine, îl recomandă de pe acum pe tânărul pictor ca fiind dintre artiştii hotărâţi în inventarea unui propriu mod de a vedea şi de a face. În puţine expoziţii personale de asemenea amploare am avut sentimentul că, juxtapuse tangent prin desfiinţarea graniţelor de ramă şi passepartout, pînzele se pot continua reciproc într-o imensă panoramă susţinută pe fiecare centimentru pătrat cu aceeaşi, egală cu sine şi cumpănită, măsură a gestului.
horea paștina 