Magda Cârneci, în „Viaţa Studenţească”, anul XXV, Bucureşti, 24 VI 1981
Pentru comentatorul de artă pictura lui Horea Paştina este o „pradă bună”. Şi pentru ce „vrea” ea şi pentru că permite imediat intrarea în joc a criteriilor, a categoriilor, a dihotomiilor estetice. Iată, o pictură căreia i se pretează criteriile, pentru că are, propune şi pretinde criterii.
Deşi foarte tînăr (35 ani) Horea Paştina practică pictura ca pe un „discurs asupra metodei”. Între posbilele puncte cardinale ale lui Cézanne, Ciucurencu şi de ce nu, sculptorul Anghel, se desfăşoară estetica sa „clasică”, aparent tradiţională (şi totuşi legată adînc de moştenirea picturii româneşti) ce-şi refuză, temperamental şi deliberat, experimentul, gratuitea, ineditul şocant, pentru cîteva valori perene, puţine dar şi sigure.
Ardelean prin naştere şi prin structură Paştina mânuie pictura ca pe o cale a rigorii şi ordinii, în real şi în interioritatea umană. Peisajele, naturile sale moarte sau portetele, au toate aceeaşi aparenţă monolitică, de imagine de piatră, mozaic, făcută pentru eternitate cu mijloace puţine.
Verticala şi orizontala sunt singurele direcţii ale lumii sale văzute şi gîndite: cubul, paralelipipedul, sfera, singurele forme (tipare) admise ori descoperite prin epurare, simplificare, asceză.
Coerenţa stringentă, chiar restrictivă a clarităţii, a supunerii limpezi şi austere, grija rigorii unui discurs logic şi neapărat plin, întreg, rotund sunt legile după care lumea şi aparenţa sa se manifestă în aceste imagini – atît de materiale, ca şi sculpturale, deşi foarte plate, oprite într-o dimensiune a staticului care cere pentru sensul lumii figurate şi pentru contemplarea sa, nu momentul, ci clipa oprită într-o perenitate instantanee.
Desigur liniştea, pacea. Desigur ordinea, armonia-cosmosul vizibil şi invizibil al acestei lumi. Desigur, spiritul ei care înnobilează tot fenomenul. Logosul ei plenar şi dintotdeauna. Inevitabil austeritatea ei flagrantă, manifestă, provocatoare. Consecvenţa ei remarcabilă pînă în cele mai mici amănunte: teama geometrizantă, lipsa detaliului, cromatica ternă, de pamînturi, tinzînd irevocabil către lipsa culorii (către litic, către alb-negru), această rostire picturală în noţiuni şi concepte (de arbore, de om, de obiect, etc.), la singularul generic, fără plurale, nuanţe ori variante – este ea înfăţişare îndrăzneaţă a unor vechi adevăruri, reamintire eroică a constanţei, imuabilului, adevărului unic, al acestei realităţi, ori retragere singulară, apărare subiectivă, din temperament, caracter, meditaţie şi deliberare împotriva acestei existenţe de acum complicate ori haotice, neaşezate ori tulburate, plină de păcatul schimbării, al înnoirii, al căutării.
Dacă Horea Paştina va fi găsit înainte de a fi căutat? Dacă se va fi, deja, oprit?
horea paștina 