Tudor Octavian, în „Informaţia”, anul XXVIII, nr. 8633, Bucureşti, 8 VI 1981
O expoziţie ca aceasta, a pictorului Horea Paştina, odată cu discuţia importanţelor ei, a cauzelor ce-l hotărăsc pe un tînăr să promoveze un monumental atît de auster, de neînduplecat, pe o linie de echilibru, face cît se poate de oportune unele întrebări privind drumul în artă al colegilor, al atîtor tineri care la absolvirea Institutului păreau să dea toate garanţiile unei creaţii harnice şi cu durată. Lucrările anilor de studii şi ale anilor plini de freamăt şi amor propriu, care uremază diplomei, promit mult mai multe debuturi – în expoziţii personale – sesizante, decît cele care se produc efectiv.
Primul deceniu de activitate artistică se petrece cu graba unei clipe; pentru unii – care nu-s, neapărat, şi cei străluminînd totul cu spiritul lor – timpul se vădeşte spornic cu un fel de surplus, ce parcă nu se anunţă. Pentru alţii, brutal şi neprieten, îmbătrînind curînd tot ce arăta noutate şi vitalitate. Se petrece acum o reproporţionare a puterilor generaţiei, ce aproape că nu se mai schimbă. Dacă la unii raţiunile împlinirii creaţiei se desluşesc privind în urmă, la cîţiva – şi Horea Paştina e unul dintre aceştia – pricinile se evidenţiază programatic.
Horea Paştina munceşte mult. El e pictor tot timpul, mintea lui n-are şi nici nu concepe preocupări care să stea chiar şi numai, uneori, înaintea picturii. Tenacitatea nu-i de ajuns ca să ducă la un rezultat. În sine tenacitatea nu dovedeşte nimic. Pictorul însă este tenace pentru că este bine, corect orientat. El ştie ce urmăreşte, el se cunoaşte şi nu pune speranţe deşarte acolo unde şansele sunt din capul locului mici. Horea Paştina contrar a ce credem îndeobşte despre diversitate, luptă să fie divers, să nu plictisească practic pe unul şi acelaşi motiv – casele modeste din marginea Alba Iuliei. Cele cîteva portrete şi vase cu flori sunt socotite cu privirea tot ca zidire.
E lesne de observat ce învaţă artistul de la Pierro de la Francesca, Cézanne, Andreescu şi Ciucurencu, atît în chestiunile propriu zise ale meşteşugului, cît şi în acelea ale moralei traiului întru artă. Am putea spune că vigoarea picturii lui Horea Paştina se fundamentează pe măsură ce lecţia fiecărui maestru e mai prezentă în imagine. Şi, paradoxal, că, desluşind ce a desprins de la înaintaşi, ce datorează tradiţiei, pînzele cîştigă în originalitate. Scriind prefaţa catalogului, poetul Ioan Alexandru intuieşte foarte departe şi lămureşte în ce chip „privim cu bucurie nădăjuitoare” pînzele de format modest ale transilvăneanului Horea Paştina: nădejdea este pentru inteligenţele ce pricep sacrul în profan.
horea paștina 