Andrei Pleșu, în ”Arta”, București, Anul XXXIII, Nr. 9/1986
Efectul de surpriză – pe care arta modernă îl caută adesea – se măsoară, de regulă, prin aportul de noutate al imaginii. Horea Paştina obţine – în contrast cu această deprindere – o performanţă stranie: expoziţia sa de la Dalles e plină de surpriză, fără ca substanţa ei reală să fie noutatea. Calitatea surprizei e, de aceea, alta decât cea obişnuită: ea e corolarul calmului contemplativ, al firescului, al simplităţii; surprinzătoare e, cu alte cuvinte, egalitatea enunţiativă a discursului, totala lui lipsă de afectare. Privite laolaltă, lucrările lui Paştina creează senzaţie de paradeisos, de grădină aurorală: o grădină fără emfază festivă, fără ornamentică gracilă, o grădină terestră aşadar, dar parcursă cu nostalgia (sau presentimentul) Edenului. Intuiţia pictorului e plină de învăţăminte: el pare să ştie că peisajul paradiziac nu e un peisaj al surprizei neastâmpărate, al imaginaţiei în delir, ci al unui dulce «de-la-sine-înţeles». Teritoriul propriu-zis al surprizei, al surprizei destrămătoare, al imprevizibilului multiplicat până la isterie nu e Raiul, ci Iadul. Iadul e un cancer al surprizei. Între peisajul «infernal» şi peisajul «paradiziac» e aceeaşi deosebire ca între surpriza bolii şi surpriza sănătăţii. Cea dintâi – violentă, dezordonată, incontrolabilă, cealaltă – subtilă, abia perceptibilă, în ciuda miracolului pe care îl exprimă.
Dinaintea naturii şi a ambianţei domestice, Paştina vrea să regăsească sănătatea – pierdută – a privirii. El nu se sperie, ca altădată Worringer, de «teribila încurcătură a imaginii lumii». «Încurcătura» e, pentru el, bogăţie liniştitoare, perfecţiune. În priveliştea marilor orizonturi, ca şi în precaritatea obiectelor de uz zilnic, Paştina percepe aceeaşi consistenţă şi aceeaşi îndreptăţire. Tot ceea ce se vede poate fi – după el – «salvat». Răbdarea cu care artistul inventariază – pe suprafeţe uneori monumentale – recuzita fundamentală a vieţii (pâine, fruct, peşte, casă, grădină, cană, floare, pom, masă) e o specie a evlaviei. Şi a speranţei. Graalul e pe masa fiecăruia, centrul lumii e peste tot. Forţa cu care Paştina atacă muntele dur al picturii e umilitatea. Lent, tăcut, dar tenace, el opune complicatului mister al lumii văzute curăţenia – disciplinat întreţinută – a privirii sale. Iar privirea sfârşeşte prin a se odihni în spectacolul enciclopedic al lumii, în materia ei, ca într-un dar providenţial. Un singur orgoliu îşi îngăduie pictorul în alcătuirea – atât de cumpănită altfel – a picturii sale: orgoliul dimensiunii.
În pacea expozitivă a atelierului său, se aude, din când în când, interjecţia unei ample proporţii. Şi ceea ce părea tranzitoriu şi insignifiant strigă «cu glas mare» către simţurile amorţite ale privitorului, brutalizându-i habitudinile.
Nu toată lumea a văzut sensul şi justificarea acestui procedeu. Socotim însă că – în economia operei lui Paştina – curajul ofensiv, energia exclamativă a cantităţii şi tot ce e explozivitate – e un ingredient necesar şi ca atare binevenit. Nu orgoliul dimensiunii e «păcatul» latent al lui Paştina, ci, poate, orgoliul umilităţii. Pericolul care îl pândeşte are, aşadar, aceeaşi sursă ca marea sa virtute. El riscă, uneori, să-şi boicoteze energia nativă printr-un exces de paloare, mergând cu scăderea vocii până la anemie. Or, în adânc, Paştina e departe de a fi un anemic. Sub boarea lăptoasă care învăluie, la răstimpuri, imagistica sa (o secretă tendinţă de topire în lumină) stă sub osatura unei naturi vitale, de lucrător harnic şi de luptător necomplezent. De altfel, străin – cum spuneam la început – de apetitul noutăţii, Horea Paştina nu cade nici o clipă în impersonalitate. Se simt, în pictura sa, lutul aspru al lui Andreescu, constrângerea formală a lui Cézanne, statica diafană a lui Morandi, picturalitatea lui Bonnard, câte ceva din Luchian, din Chardin, sau din lecţia învăţătorului său direct Ciucurencu. Dar toate acestea se pierd, până la urmă, sub patina unei personalităţi stilistice care – fără cea mai mică ostentaţie – e de o incoruptibilă vigoare.
Expoziţia de la Dalles rămâne, de aceea, un fericit eveniment de breaslă, un episod de tonică jubilaţie a meseriei.
horea paștina 