Alexandru Chira în ”Arta”, anul XXXIII, nr. 9/1986
N-aş spune că natura transpare, în tablourile lui Horea Paştina, pentru că materia ei – impersonală, subtilizată şi sustrasă efectului coroziv al timpului – se află acolo, compactă şi unificatoare. Natura, în tablourile lui, este cea a gliei, sustrasă ogorului ca nedefinire geometrică, şi cea a pietrei, sustrasă edificării. Nici vegetalul, nici umanul, nici oglinda apei – constatam în urmă cu câţiva ani – nu vin să contrazică această obstinantă comuniune a imaginilor într-o singură materie, nuanţat reflectantă, stufoasă în puterea ei expresivă. Cerul – înţeles, în general, ca spaţiu astral al liberei circulaţii, în care ai aştepta întâmplarea efemerului, jocul liber al visărilor ori proiecţia fidelă a vâltorilor subiective – era şi el oprit în materie, astfel că nimic din tablou nu trăda vidul. Volumele sintetice, geometria elementar explicită asigurau, prin metastructura lor, o stabilitate tectonică, eliminând orice întâmplare trecută şi viitoare – eliminând forfota retorică generatoare a oricărei lucrări. Culoarea, prin pigmentul ei plumbuit, aşeza şi fixa (o dată în plus, cuminte) lucrurile în paspartuul motivului plastic. Sintagma goetheeană „poezie-adevăr” era topită alchimic în pasta cromatică a frământarilor subiective, pentru a propune ipostaze mereu actualizate ale peregrinărilor „la motiv”. Pictura părea chemată să răspundă cu încrâncenare gândului şi faptei de re-constructor al naturii, dintr-o necesitate de a încerca formularea inefabilului, compensată în pace interioară şi echilibru.
Proiectându-se în pictură – în această lume vastă şi fără definiţie, în care e loc pentru fiecare – Horea Paştina se caută în faţa oglinzii, care-l trădează continuu, operând parcă mutaţii ale tăcerilor orale (atât de proprii lui) în zona tăcerilor – atât de profunde, nesfârşite şi pline de sens – ale actului pictural. Nobilă aceasta trădare de sine, pentru că ea ni-l arată, cu o anonimă modestie, pe pictorul care se ascunde în fiecare dintre noi. Sub clopotul imuabil ferecat (dar transparent din afară) al picturii sale de azi, converg acele legi elementare care, prin simplitatea lor verificată în timp, te absolvă de orice greşeală, la fiecare reluare-reactualizare. Şi pentru că legile nu se inventă, pictura lui Horea Paştina se subordonează acelora care guvernează natura-model, într-un proces continuu de ameliorare empatică. Dacă păcatul derogării de la aceste legi nu are cum constitui o ameninţare, într-o astfel de lume sigură, teama de păcat este cea care îl determină parcă să extindă sensul unei profesiuni de credinţă într-un crez integrator, care-i ordonează nu doar paşii (secreţi, tăcuţi) ci respiraţia însăşi a grădinii de sub clopot. Grădina se uită extatic pe sine, exemplară şi unitară, în vârtejul infinit mobil al colbului de pe acele drumuri în artă, care, pentru a se oglindi statornic, nu mai au timp…
Lecţia unei astfel de expoziţii este de a ne reaminti că, în fiecare dintre noi, se ascunde un timp pentru nostalgia Picturii.
horea paștina 