Magda Cârneci în ”Arta”, anul XXXIII, nr. 9/1986
Până la a vedea larga desfăşurare picturală prilejuită şi pusă la încercare de o sală precum Dalles-ul, puteai bănui pictura lui Horea Paştina de respiraţia mică a unei blânde poetice vizuale, mai degrabă domestice, închisă în cuminţenia unei harnice exersări mimetice, rar atinse de harul unei devitalizate transfigurări. Expoziţia de la Dalles depăşeşte toate aceste reţinute bănuieli prin demonstraţia cuprinzătoare, prin evidenţa chiar, a unei mari opţiuni existenţiale pe cât estetice.
„Tradiţionalismul” acestei picturi – realizezi surprins şi edificat – nu e o afişată neputinţă, ci o lucidă asumare. Figurativismul ei cuminte până aproape de impersonal, nu e o ciudată retardare, un straniu anacronism ci – constaţi cu o anumită bucurie – e mai degrabă o profesiune de credinţă, o perenă regăsire a chipului dintotdeauna al lucrurilor. Prin natura sa transilvană un echilibrat, predispus temeiniciei şi aproape fără cezuri conversiunii către făgaşul continuităţii de spirit şi de vedere a locului, în care luciferismele de tot felul nu-şi află locul, Paştina regăseşte şi profesează ceea ce, probabil că prin tipologia lui umană şi artistică dintre cele fericite, n-a pierdut niciodată: o armonie firească, totuşi plină de sens, cu creaţia.
Practicată în faţa naturii mărunte sau vaste, în pictura lui Paştina încetează opoziţia violentă dintre viziunea interioară şi viziunea exterioară a lucrurilor lumii. Sau mai degrabă cele două perspective coincid până la identificare. Conflictul, atât de tipic modern, al eului supradimensionat cu lumea, e depăşit, ori poate doar ocolit din plecare cu o înţeleaptă, poate înnăscută prudenţă: imaginarul nu devoră lumea, ci se lasă absorbit în observarea felurimii aparenţelor, dogma nu deformează, nici nu simplifică lucrurile, ci le informează discret dinlăuntru – eul împacă şi acceptă fenomenalitatea existentului.
Adăstând îndelung înaintea măruntelor flori ori a întinselor peisaje, pictura e practicată ca o formă de purificare, epurând de hybrisuri şi fantasme sinele în căutare de sine – un exerciţiu mereu repetat de revenire la real, un exerciţiu continuu de intrare în real. Răbdarea, adăstarea îndelungă în faţa motivului, atenţia nemărginită, repetiţia minuţioasă şi mai ales modestia, umilinţa, ştergerea de sine în faţa naturii până la transparentizare, până la dizolvare şi osmoză – sunt regulile acestei tehnici a regăsirii de sine, ale cărei urmări atât de vizibile sunt împăcarea şi simplitatea, luminozitatea şi pacea. Naturalitatea, ca loc al perenului şi statorniciei, ca revelaţie a armoniilor întrupate ale lumii, frumuseţea ei deplină ca transparenţă şi presentiment plenar al sensului integrator al realului, constituie obiectul de studiu dar mai ales de dăruire al acestei picturi, locul şi calea prin care ea îşi aşteaptă, îşi provoacă, îşi primeşte şi îşi consumă deplinătatea.
O pictură lipsită parcă de imaginaţie şi, totuşi, cât de bogată. O pictură aproape impersonală, şi, totuşi, cât de convingătoare. O pictură lipsită de vreo ostentaţie – ş,i totuşi, câtă ostentaţie bună a purităţii şi seninătăţii, de altfel contagioase. Un sentiment filial în faţa vegetalului, o jubilaţie blândă, discretă, de a fi în şi pentru lume, o putinţă, o şansă a armonizării cu existentul, care se transmite emanatoriu. Ceea ce informează imaginea sunt luminosul şi numinosul, fulguraţia unei contopiri directe şi simple şi pline de noimă, cu lumea, în virtutea unei consubstanţieri de natură şi destinaţie. Nu întâmplător poate, fundalul acestei picturi, tonul ei dominant este alb-albăstriul, un albăstriu aproape celest.
O pictură curajoasă în cele din urmă. E un curaj astăzi să pictezi naturi statice uriaşe cu pianină sau ghivece de flori. E un curaj astăzi să pictezi metri întregi de pânză cu lanuri de crini fără să poţi fi acuzat de stângăcie şi dulcegărie. E un curaj astăzi să pictezi crengi de măr şi nori de vară, fără să fii acuzat de naivitate. E un curaj mai ales să expui cu succes asemenea lucruri. Şi mai e un curaj – această pictură primeşte firesc un atribut, aproape imposibil de rostit astăzi fără să fii acoperit de oprobiu şi ironie: e o pictură frumoasă, căreia îi poţi pur şi simplu spune frumoasă (nu interesantă, inedită, complexă, etc.) – pentru că opţiunea existenţială, interioară e pur şi simplu trăită direct iar nu gândită, teoria e întrupată în materialitatea imaginii iar nu demontată, sensul e amânat de chiar transparenţa spre sens a culorilor şi a formelor, pentru că nimic nu se opune naturalităţii şi armoniei, care pur şi simplu aparţin lumii. Sau cine ştie?
În preajma unei asemenea picturi poţi gândi – o simplă presupunere – că o noimă a plasticităţii moderne, bine înţelese, bine asimilate, ar putea – paradoxal – să retrimită din nou tocmai la ceea ce a negat şi mai neagă cu vehemenţă şi furie: la real, înapoi la chipul lucrurilor; că toată drama şi convulsia, toată această asceză pe dos, negativă, a modernităţii, ar fi totuşi salvată, recuperată în adâncul ei, dacă sensul profund i-ar fi să regăsească în cele din urmă – curăţită de naturalisme vulgare, agresive şi opace, curăţită şi de vagi, spectrale şi gratuite formalisme, şi pregătită pentru spirit – realitatea unică, deplină şi semnificativă a lumii. Dacă un peisaj ar putea fi pictat asemenea unei icoane.
Dematerializată până la a fi pândită uneori de o vagă devitalizare, pură până aproape uneori, de o suavitate uşor feminină, spiritualizată până aproape de impersonal, cu surprinzătoare inegalităţi de detaliu dar virilă şi curajoasă în întemeierile şi motivările sale ultime – această pictură se aşează încă de pe acum în făgaşul marii tradiţii autohtone a acordului major cu lumea. E în ea un naturism spălat de pitoresc şi crudă vitalitate – un andreescianism mântuit de suferinţă – un naturism curăţat de livresc şi făţişă simbologie şi totuşi in-format de o difuză şi incoruptibilă mărturisire. Un ton „fra-angelic” în corul clasic al picturii româneşti.
horea paștina 