Theodor Redlow în ”Arta”, anul XXXIII, nr. 9/1986
Impunătoarea expoziţie a unui învăţăcel de 40 de ani – care, studiind şi iar studiind, cu o rară hărnicie, a ajuns pe neştiute un maestru al pleinairului redescoperit – a suscitat felurite reacţii de surpriză, de la cele entuziast admirative, până la cele mult sau mai puţin iritate. A fost salutată ivirea la orizont a unui tânăr clasic, au fost apreciate performanţele de excepţie ale unui meşteşug pictoricesc pe care mulţi îl credeau uitat în sălile muzeelor, dar s-au înregistrat şi supărările celor alarmaţi de terenul tot mai larg pe care-l câştiga resuscitarea artistică a firescului, prin fericita uitare de sine în faţa, în mijlocul sau la sânul naturii.
Am mai scris despre Horea Paştina, încercând să relev cum s-au petrecut mlădierile de limbaj pictural, care l-au condus de la rigorile post-cézanniene ale analizei şi construcţiei plastice (în cheie proprie, monoton ardelenească), până la deplina submerjare a orgoliului constructiv (de îndrăzneli imaginative neputând fi vorba la el) de către fluidul şi freamătul naturalului regăsit. E ca şi cum toţi anii de aprofundare a lecţiilor primite de la maeştri i-au îngăduit lui Paştina, printr-un neaşteptat salt calitativ, să înveţe a primi semnalele benefice ale naturii şi a le restitui (din nou în cheie proprie, suav exsanguă) ca pură vizualitate.
Nimic tactil şi nimic motrice în pictura sa de azi; liniile nu au nerv, ci calmă putere delimitativ-ordonatoare, iar suprafeţele sunt astfel texturate încât refuză receptării orice delicii senzuale. Cât despre culoare, modulată în surdina tentelor rupte – ea nu suscită conotaţii muzicale, afectiv angajante sau stimulatoare, ci pur şi simplu tace, sau cel mult murmură, precum bâzâitul insectelor din pajişti sau foşnetul uscat al petalelor păstrate din alţi ani şi gata să se fărâme. Să-ţi impui asceza autoanulării – ca eu gânditor şi răvăşit poate de tensiuni ale vieţii tale – în faţa naturii atotconsolatoare, stăpânind însă, ca pictor, dificilele tehnici ale acestei asceze – iată, cu toată aparenta umilitate a devoţiunii artistului, un act cu semnificaţii avangardiste!
Uitarea de sine, pe care pare să o valorifice în operă Horea Paştina, este de fapt o ambiţioasă siguranţă de sine a celui care, conştient de precarităţile şi contrafacerile avangardelor care s-au tot succedat, îndrăzneşte să fie simplu în gândire, inocent în capacitatea de a se bucura de lume, de pacea frumuseţilor ei regăsite, şi hotărât să perpetueze miracolul picturii ca apariţie provocată. Elementele şi lucrurile ce apar în tablourile lui, cu bine strunita capacitate referenţială, nu vin niciodată prea aproape de privitor: ele se oferă doar văzului, nu şi atingerii. Astfel, pictorul se ascunde pe sine în spatele a ceea ce arată; el arată, mai mult decât înfăţişări şi aparenţe, neştiutele energii de care se pătrunde cel care ştie să privească.
Această voit feminină capacitate de a primi şi de a se deschide poate fi însă şi o capcană: vigoarea lăuntrică a celui care cercetează, reconstruieşte şi pune în bună rânduială lucrurile artei sale, în consens cu ordinea vie a firii, dă câteodată semne de prea mare mlădiere şi înmuiere. Vizualizarea pură se lasă atunci ademenită de un lirism sentimental, ale cărui gingăşii sau vioiciuni îndulcesc nepermis tăcerile grave în faţa, în mijlocul, sau la sânul naturii.
horea paștina 