Tudor Octavian în „Contemporanul„, nr. 30 (2071), 25 VI 1986
Chiar şi manifestările artistice extrem de originale sunt, până la urmă, integrabile unui fenomen. De regulă, nu trebuie să aşteptăm „până la urmă”, adică un timp suficient de împlinit, spre a realiza aceasta. Fenomenul este, de obicei, sesizabil în chiar răstimpul desfăşurării sale.
În pictura românească de astăzi, un număr impresionant de tineri pictează după natură cu fervoarea pe care trebuie s-o fi dovedit cândva plein-air-iştii. Se înţelege că au o altă motivaţie, iar rezultatul e şi el tot specific, încât ar fi exagerat să vorbim de o reîntoarcere la ceva. Sunt lucruri la care nu ne mai putem întoarce, oricât am melancoliza la amintirea lor. Realismul noilor realişti e prea conştient de sine pentru a ne mai aştepta la un vizavi al maximei fidelităţi. Un artist, care ştie totul despre peisajul ce vrea să-l înfăţişeze – adică întreg inventarul de modalităţi plastice practicate în ultima sută de ani în creaţia peisagistică – nu poate să fie un contemplativ pur, ci tot un om cu gustul imaginii vizionare.
Un astfel de realist vizionar – dacă termenii sunt compatibili – e Horea Paştina în expoziţia sa ultimă de la Sala Dalles. O manifestare, e util s-o spunem, coerentă, înregistrând multe momente de reală plasticitate. Deosebit e şi faptul că Horea Paştina e capabil să răspundă, la cei patruzeci de ani ai săi, cerinţelor complexe şi nu tocmai obişnuite ale unei expoziţii în sălile cuprinzătoare şi înalte de la Dalles. Destule retrospective ori manifestări de autor au dovedit aici, în condiţii comparabile cu cele din muzee, inconsistenţa unor întreprinderi şi nu rareori lipsa de vigoare.
E interesant că trebuie să vorbim despre vigoare în relaţia cu o pictură a unei afectivităţi delicate, încercată de reverie. Nu-i nici o contradicţie: meşteşugul lui Horea Paştina e sever elaborat, într-o permanentă verificare a sinelui, o picturalitate ce află unele elemente de sprijin în arta clasicilor, dar şi în aceea a unor contemporani. Trăirile artistului sunt întregi şi atent cumpănite în registrul liniştii, al aşezării stărilor. Putem invoca legea trecerii cantităţii în calitate. Contemplată îndelung, concentrat, cu devotament şi cu o imperioasă nevoie de adevăr, natura se dezvăluie artiştilor într-un chip unic. În naturile statice ale lui Horea Paştina, în peisaje, în marile compoziţii cu obiecte, în portrete aflăm aceeaşi tensionată nevoie de ordine. Savantul, spune o butadă, e persoana ce descoperă lucruri ordonatoare în haos. Într-un anume sens, străduinţele artistului sunt apropiate de ale omului de ştiinţă: sentimentul cu care-i contemplăm picturile e unul tonic. E simţământul haosului stăpânit.
O discuţie despre tehnica tablourilor lui Horea Paştina e şi ea cu profil. Se vede că artistul îşi pune cu încăpăţânare chestiuni adecvate mijloacelor la dimensiunile adesea temerare ale pânzelor şi la subiect. Analizabilă, cu o indiscutabilă personalitate a tuşei de culoare, cu o apăsare ce-o apropie de anumite tipuri picturale de scriituri, tehnica lui Horea Paştina nu e, totuşi uniformă. Se poate vorbi de o manieră, dar una îndeajuns de conştientă de limite şi de direcţii de primenire pentru a nu plictisi. Mărturisesc că am fost mişcat de ideile expoziţiei lui Horea Paştina şi că arta sa îmi inspiră bune nădejdi de viitor. M-am simţit liber să gândesc la aceste idei, fără a mă găsi constrâns de realitatea atât de obositoare a unor înrâuriri şi îndatorări. Horea Paştina nu ascunde nimic din ceea ce a învăţat, ca să aibă îndreptăţirea de a inova, de a arăta de care învăţătură se desprinde.
horea paștina 