Radu Cârneci în ”Scânteia Tineretului, supliment literar-artistic”, 1986
Horea Paştina îşi trăieşte menirea de artist cu exemplaritate. Expoziţia sa de la Dalles a reconfirmat acest lucru, demonstrând cu elocvenţă că adevărul artei este unul, acela de a înnobila omul purificându-l cu puterea frumosului, a acelui frumos – mereu egal cu sine, în sens platonician – care, până la urmă, se identifica binelui ca necesitate a existenţei. Făcându-şi din acest principiu o permanenţă căreia-i slujeşte cu abnegaţie, pictorul se supune unor rigori nu doar tematice, cât mai ales de concepţie privind expresia artistică, forţa acesteia de a impresiona prin taina realului. Fiindcă, întotdeauna, Horea Paştina tratează imagini îndeobşte ştiute, dar ajungând in final, printr-o decantare a realului, la esenţa acestora, la substratul lor existenţial. Peisaje, dealuri cu podgorii, grădini înflorite, câmpii fără sfârşit etc., siluete: un pom, un turn de clopotniţă veche, o căpiţă de fân, un chip omenesc etc., apoi: o floare, un fruct, o pianină tăcând, o masă aşteptând mesenii, şi iarăşi grădini, dealuri şi, în depărtarea de ceaţă, munţii ca nişte veşnicii licărind albastru. Şi totuşi, nu realitatea imediată a acestora ne fascinează blând, nu concreteţea desenului ci dedesubtul acestuia ne atrage, acel mister indefinibil, altfel spus: imaterialitatea materialităţii lumii palpabile.
Este în această pictură a lui Horea Paştina o adâncă trăire a tradiţiilor noastre, o rară înţelegere a sentimentului mioritic luminându-ne cu stăruinţă etnia, spaţiul de spirit al acesteia. E ca o legănare de timp-fără-de-timp, o germinaţie cosmică mereu fără-de-vârstă. Sigur, artistul vine din cei dinaintea sa – nimic nu s-a născut din nimic, totul s-a născut din totul şi pentru toţi – dar importantă este aici zestrea de originalitate pe care acesta o tezaurizează spiritualităţii noastre. Din acest punct de vedere Paştina este un blagian, descendenţă care îl onorează şi pe care o cinsteşte cu har şi pilduitoare dăruire. Un patetism cald, învăluitor, în perfect acord cu cele de taină ale acestui pământ, o vibraţie de armonii nestricate de civilizaţie, o ardere înaltă într-o metafizică a creaţiei ce ţine, totuşi, de o rostire plastică modernă. Poet inspirat al culorilor în extraordinare nuntiri cu lumina ce aureolează înaltul şi adâncul şi tot jur-imprejurul, Horea Paştina dă picturii sale acea muzică a netrecerii, acel dulce vuiet perceput cu privirile, dezinhibându-ne în faţa veacului bântuitor. Aşadar o artă a revigorării sufleteşti, a încrederii şi reîncrederii în puritatea omului faţă în faţă cu avatarurile istoriei.
S-a spus despre Horea Paştina că priveşte la arta marilor pictori (predecesori) cu aceeaşi luare aminte, cu acelaşi tandru respect ca şi la lumea imaginilor care îl înconjoară de pretutindeni. De acord fiind, am adăuga că el face acest lucru dintr-o chemare a continuării înnoirii tradiţiei, dintr-o necesitate dialectică a împlinirii. Sau, aşa cum ar zice Călinescu, din acel sentiment al trăirii fundamentale a istoriei trecute, pentru a o înfăptui – într-o curgere înaltă – pe cea a prezentului. Sigur nu-i lipsesc artistului nostru admiraţia şi dragostea faţă de Grigorescu, faţă de Andreescu şi Pallady, dar altul este îndemnul creaţiei faţă de cel al iluştrilor înaintaşi: haloul de lumină care îi îmbracă opera subliniind nu numai ideea concretă a imaginii ci şi (mai ales!) idealizarea acesteia, devenirea ei în absolut. De aici acea stare de plutire într-o veşnică prezenţă, într-un imaterial dincolo de conturul lumii prinse în cadrul temei. Este vorba, deci, de o transfigurare a teluricului, de o dematerializare a concretului dat, de o esenţializare a existenţialului, într-o necesară dezmărginire a realului. Si, interesant, acest lucru se întâmplă nu numai în cazul pânzelor sale de mari dimensiuni – Grădina cu crini, Valea Cricovului, Tescani, Câmpie, Februarie etc., ci şi al celor de mai mică întindere – Ulcica verde cu flori, Cana fără toartă, Gutuie, Borcanul cu busuioc, Flori de măr etc., – toate înscriindu-se acestei atmosfere de incantaţie prin epurarea de neesenţial. Lucru posibil, datorita puterii sale de stăpânire a puterii culorilor, a raportului acestora cu faptul de viaţă pe care îl propune privitorului, ca pe un drum necesar de urmat pentru împuternicire prin frumos. Atât câmpiile sale cu zările pierzându-se-n zări abia închipuite, dealurile sprijinind înaltul adânc, grădinile înmiresmându-ne vederea, cât şi temele de interior numite mai sus, toate se hrănesc din arta cu neobişnuite subtilităţi care ţin de rafinamentul unei înalte ştiinţe artistice şi conştiinţe profesionale.
Artist al îndrăznelii de expresie, cu o deosebită capacitate de sinteză, la care natura, omul şi faptele sale devin adevărate simboluri ale existenţei prin o cât mai profundă spiritualizare, Horea Paştina este, la această dată, unul dintre marii artişti tineri care reprezintă cu demnitate o nouă stare a artei plastice româneşti.
horea paștina 