Îndrăzneală și sensibilitate

Radu Bogdan în ”România Literară”, anul XIX, nr. 27, 3 VII 1986

A picta în nuanţe discrete o natură moartă foarte simplă – o masă cu piciorul ei, o oală, o farfurie cu fructe, un borcan cu miere, o ceaşcă, o vază cu busuioc, un blid, o cupă cu struguri, o carte, mere, un sfeşnic, o pâine, nişte peşti, totul într-un spaţiu aerat şi vast – şi a proiecta această compoziţie, fără a-i supradimensiona componentele, pe o suprafaţă de doi metri pe trei, în aşa fel că ansamblul şi fiecare element în parte să reziste perfect tuturor exigenţelor picturale, mi se pare de o mare îndrăzneală şi sortit să facă, în istoria artei noastre, dată. După cum mi se pare sortită a face dată şi cealaltă natură moartă, din aceeaşi familie, un tablou de dimensiuni mai puţin mari, dar de o simplitate încă şi mai impunătoare, de-a dreptul ascetică: masă, o pâine împletită, un cuţit sprijinit pe ea, un potir cu o linguriţă. La fel, nişte Ghivece cu flori, şi ele aşezate pe o masă. Pretutindeni o undă de candoare neocolită, de efect perspectivic urmărit cu sfială. L-am numit pe Horea Paştina, în expoziţia sa de la Dalles.

Într-o altă lucrare, pictorul se încumetă să introducă o pianină în mărime naturală. Pe pianină, diverse obiecte: ceşti, vaze cu flori, boluri, sticle, etc., în două registre, ambele excelent ritmatice. Şi totul într-un colorit sur, cu rezonanţe cromatice de o mare fineţe. Sau această vedere din interior, din dreptul ferestrei, intitulată Februarie (în bună parte tot o natură moartă), mai populată cu obiecte şi totuşi de o la fel de impresionantă simplitate, atât în ce priveşte soluţiile formei, cât şi gama de colorit, diferenţiată prin nenumărate griuri. Virtuţi asemănătoare, de măiastră simplitate, domină şi în tablouri mici: Pere (1984), Ulcică verde cu flori, Cană fără toartă etc. Toate aceste opere au în acelaşi timp o încărcătură spiritual simbolică, neostentativă, dar lesne de perceput; trebuie să le adaug fericitul pandant pe care şi-l fac lucrările Pâini şi Peşti, motivaţie umilă, cu gingaşe transparenţe, a unei armonii de gri şi alb. Pictura lui Horea Paştina este prin excelenţă expresia unui sensibil, înzestrat cu o neobişnuită forţă de decantare. Asta se vede şi în peisajele sale, din care unele, – Grădina cu flori de crin, Valea Cricovului, Tescani – ating la rândul lor nişte foarte mari dimensiuni, făcându-ne martorii unei îndrăzneli o dată mai mult admirabile. Trebuie să ai o capacitate de disociere şi de raportare cromatică ieşită cu totul din comun ca să izbuteşti să modulezi şi să vibrezi suprafeţe picturale atât de întinse, şi încă într-un colorit estompant care abstrage parcă şi mai mult forma decât o face simplitatea construcţiei şi a liniei.

Rareori câmpul şi dealul, desfăşurate amplu, panoramatic, ca în tabloul Câmpie, şi-au găsit în pictura noastră un interpret atât de potrivit – prin capacitatea de construcţie, sinteză şi echilibru – în a le surprinde melancolia şi calmul (avem desigur şi exemplul lui Horea Bernea), dar problematica acestuia este diferită, el urmărind, la opusul lui Horea Paştina, o expresie foarte pronunţată a materiei, a concretului). Rareori, de asemenea, şi-au găsit în pictura noastră floarea, copacul, viţa, tufişul, frunza, un interpret care să le confere un dinamism atât de subtil, o însufleţire atât de delicată, într-o cuprindere totuşi fermă, deşi uneori evanescentă şi vaporoasă. Toate sunt imagini care invocă tăcerea ca pe un corolar al orizontului şi întinderii, al luminii potolite de după-amiază târzie sau seara. Cele două mari filoane din care îşi trage seva Paştina sunt Andreescu (pentru anumite flori şi naturi moarte şi pentru peisajele cu case de ţară) şi Pallady cel din peisajele de la Bucium. Lecţia de sobrietate a celor doi mari precursori a fost înţeleasă într-un spirit de supremă fidelitate şi în acelaşi timp de totală independenţă. Paştina abstrage formele lui Andreescu şi le descarnează, – a se vedea Casa, Iazurile Calica, Cană cu garoafă roşie, etc. – păstrându-le însă vibraţia şi tipul de simplitate; de la Pallady împrumută ceaţa de griuri a verdelui şi freamătul tuşei; verdele său, mai puţin intens decât la Pallady, căci mai încenuşat, e însă mai aerian, de o vaporozitate mai pronunţată (nu fac aprecieri valorice, ci strict constatative).

Alte peisaje, de un verde mai crud, se îndepărtează de Andreescu şi de Pallady; ele îmi par, coloristic, mai puţin fericit rezolvate (îndeosebi cele de mari dimensiuni). Dar asta nu are nici o importanţă. După cum nu are nici o importanţă faptul că problematica simplităţii şi a discreţiei îl apropie uneori pe Paştina de Morandi. Ceea ce la Paştina a trimis pentru prima oară cu gândul la Morandi a fost pictat înainte ca artistul nostru să fi văzut vreodată o reproducere după marele italian (asemenea convergenţe s-au mai observat în lunga istorie a artei).

Şi pentru că tot suntem la capitolul îndrăznelii mă încumet să spun că expoziţia lui Horea Paştina este – în cuprinsul istoriei noastre artistice contemporane – un eveniment. Ea anunţă un clasic.