Pictura ca poem filocalic

Oliv Mircea, text curatorial la expoziția ”Iubitorul de frumos”, Alba Iulia, 15 Septembrie 2022

”Într-un timp al lumii, cuprins de dezbinare și război, de sminteală și akedie, în vremuri amenințate de nihilismul în care neantul se arată a fi un orizont de atins, cât și în devălmășia cețoasă a unui spiritualism fără rădăcini, care pune în discuție întruparea și persoana, pictorul Horea Paştina își caută propria-i claritate, cu ajutorul căreia să străbată teritorii pline de ambiguități și dileme. El însuși se pune în ordine, indicând o transfigurare care este în armonie cu adâncul, și deosebit de frumosul înțeles, al misterelor Firii. Viața, din această perspectivă, pare să fie o îmbinare a obișnuitului cu misterul, într-o negrăită, (“să aud dimineața mila Ta”) pașnică frumusețe a apropierii de Dumnezeu . . .

Ca și altădată în însorita Eladă, la Platon – spre exemplu, construcția geometrico-mecanică a lumii și cosmosului, din expozițiile de acum ale lui Horea Paștina, nu alcătuiesc decât o metaforă. Pictorul însuși admite că entitățile materiale imperfecte și schimbătoare (“argint e pe ape și aur în aer”) nu pot fi reprezentate decât imperfect, prin entități geometrico-matematice. Sunt prezente în tablou corpuri și alcătuiri naturale în repaus, în echilibru, cu ale lor structuri statice, care evocă totuși mișcări cerești simple, uniforme și regulate. Piatra, aurul, pomul, crinul – simbol al neîngrijorării – vița de vie, porumbelul, simbolizând în ordine pe Iisus Hristos, adevărul și credința, alegerea cea binecuvântată, adierea și zborul Duhului Sfânt. “Lumina”, ca simbol al omului luminat de Domnul, poarta, ușa, scaunul, casa – deasemenea simboluri ale lui Hristos – preînchipuie creșterea oamenilor la temelia Evangheliei. Crucea și Potirul sunt simboluri ale mântuirii celei de bunăvoie, exterioară a omului, pentru cele lăuntrice și pentru dragostea către Hristos cel mult dorit. Crucea este nebunie pentru cei care pier și putere de la Dumnezeu pentru cei care se mântuiesc. Potirul cu Sângele lui Hristos semnifică Noul Legământ al lui Dumnezeu cu oamenii, întemeiat pe Sângele Celui Drept, pe Sângele Aceluia Care este Unicul și Adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu. Acoperișurile caselor sunt simboluri ale lăcașurilor cerești. Casa, ca zidire a unei biserici, semnifică trupul omenesc care pare a spune asemeni apostolului: „Au nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt?”

În consonanță cu un deloc surprinzător rigorism formal linear, Horea Paștina ne propune acum o pictură care pune în evidență valorile ”masculine” și “geometrice” ale simplității, fermității, clarității, neechivocului, căldurii și măsurii, ale firescului și dăruirii, ale bucuriei luminoase a răsăriturilor și ale lungilor dimineți care se așează calm asupra lumii. Simți în tot ce se ivește în tablou un mod activ al frumuseții. Simți apartenența filocalică și trăirea liniștită care se afirmă și vine parcă de peste tot. Formele caligrafiate de pictor evocă întinderea spațială care se află într-o strânsă legătură cu inteligibilitatea geometrică a lumii pe care o subînscrie. Ca și spațiul vieții, spațiul artei intră în comuniune cu propria sa figură schematică, cu abrevierea sa calculată exact. Imaginea are în spate o geometrie fantastică, sau mai precis, o topologie mai complexă, care, în tablou, devine tributară greutății, densității, luminii, culorii. Întregul ascetism al picturii, care tinde să ajungă cu mijloace puține și pure în regiunile cele mai gratuite ale gândirii și sentimentului, eliberează și, în același timp, hrănește întreg tabloul. Întreaga alcătuire atestă încă o dată grandoarea și puterea servituții pe care viața formelor o presupune. Pictorul pare că vrea să înțeleagă ce se petrece în viața formelor, mai ales după ce a început să-și edifice o poetică esență fenomenologică, despre care putem spune că îl ajută să se elibereze de acea parte a imaginii pe care el o consideră acum neesențială. Acum, pluralitatea se simplifică și pe suprafața tabloului apar semne cât mai puține. Procedeul selectiv-normativ își are originea în conceptul de frumusețe al idealismului care este preponderent linear și care asigură ”trecerea” la abstracție. ”Mutația” de la conținuturile formal-obiectuale pe care le asigură percepția la acest ideal “apolinic”, ”clasic”, ne dă sentimentul deplinei modernități, că totul este saturat din interior, articulat complet, static și de neclintit. Totul, în organizarea suprafeței dimpreună cu ”geometria sensibilă” care se ivește, este echilibrat, suficient sieși, născut din credința că lumea își caută unitatea și, în felul acesta, nimic nu mai rămâne întâmplător și că întregul este organizat, nu format prin aglomerare.

Dacă privești acum lucrarea ”Vas (cana fără toartă)” vezi că există în obiectul reprezentat, prin voința pictorului, o desăvârșire formală. E înfățișată în această lucrare, care apare în toate expozițiile, ca și cum ar fi un autoportret, o structură, un ”gestalt”. E căutată o claritate, o desăvârșire, o consonanță, o transparență vie care are un patos religios, care dă lucrărilor, și, de ce nu, întregii expoziții, “o simplitate nobilă și o măreție liniștită” după cum ar spune Winkelmann. Linia și un anumit fel al determinării liniare prin diversele sale “niveluri de expresie” creează acel tip de geometrie sensibilă, care îi permite, fie să se muleze pe obiect, fie să se detașeze în așa fel încât să își capete un ritm independent. Linia are, ca și culoarea, acea tendință de independență și de autoreprezentare încât reușește să devină, în ansamblul expoziției, acel principiu formal speculativ care supune realitatea. Schema formativă linieară – cu toată structura ei interioară – nu este în contradicție cu reprezentarea deslușită, clară și determinantă a realității.

Și, cu toate acestea, Horea Paștina rămâne un pictor al expresiei și al adevărului naturii. Pentru el natura este o mângîiere pe care Dumnezeu ne-o dă drept amintire a paradisului. Mediul picturii lui de acum – liniile, punctul, culorile, compoziția caracteristică – dicția lui și exprimarea majestuos luminoasă, nu absorb obiectul în toată splendoarea lui naturală și nu îl coboară la o treaptă care să nu fie cea anagogică la care îl așează pictorul. Spațiile albe ale tăcerii apar în lucrare într-o manieră epifanică. „Tăcerea albă”, ca expresie a comunicării autentice, ne face să luăm aminte că, așa cum albul este sinteza tuturor culorilor, și tăcerea, acea “voce a tăcerii subtile”, acel nume divin, cu neputință de rostit și greu de interiorizat, reprezintă sinteza tuturor cuvintelor posibile. Acum, la acest nivel al înțelegerii, pentru pictor geometria este ”cealaltă frumusețe”, pe care învățăm încet-încet să o vedem. Frumusețea formală, lineară, de adevăr, care se așează în întâmpinarea fericitei zile a înțelegerii devine atotstăpînitoare şi suverană în tablou. Pictura acestei perioade de creație din opera lui Horea Paştina aduce cu ea atmosfera geometriei. Ordinea, un anumit stil dictat parcă de Duhul luminii, o liniștită dialectică a spiritului, care ne amintesc aproape fară voie că Platon însuși spunea că „Dumnezeu geometrizează” și aduce cu sine mult lirism, tăcere și spiritul pur al geometriei. În tablou tăcerea pare a fi o ființă necreată. Timpul tabloului crește în tăcere. Ea e vădită. E zidită și, în felul acesta, este legată de trecut și de viitor.

Pentru Horea Paștina totul vine din tăcere (puncte, linii, forme și configurări), din plenitudinea tăcerii.