desenul

desenul nu definitivează. ca dovadă, niciodată nu desenezi la fel. indefineşte. mai bine zis, desenul desenează indefinitul. necuprinsul.

Stau în atelier şi lucrez. Privesc la lucrul meu ca un grădinar la grădina lui. Strâmtoarea paletei de culori cu infinite posibilităţi mă face să mă simt în largul meu. Nu este o noutate în ce fac, dar este o noutate pentru mine. Desenez pentru că s-a mai desenat. Observ. Pornesc de la observaţie. Atâta frumuseţe, folos şi rost în jur. „Plin este cerul şi pământul de mărirea Ta, Doamne.” Te bucură. „Auzului meu vei da bucurie şi veselie.” Am ce să fac, şi în ce fac aştept răspuns. Înţeleg puţin. Semăn, sădesc, dar şi plivesc. Şi dacă folosesc guma de şters, pe care mă bizui, încerc să simplific. Uneori foaia rămâne albă. „Spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”. O iau de la început. În tăcere. Tăcerea e un cuvânt şi îmi foloseşte. Caut liniştea în cât mai puţin, în această viaţă a mea trecătoare, dar şi răbdătoare. Liniştea în ieslea cu o mână de fân, cu viaţa şi lumina ei, pe care întunericul nu a cuprins-o. Lucrez pământul. În tăcere. „Din pământ suntem zidiţi şi în acelaşi pământ vom merge.” Aştept răspuns bun pentru loc cu viaţă fără sfârşit.