în chilie

ascult și privesc. chilia.

Dacă privesc, în oglindă văd amar slăbănog uzat, învechit, cană fără toartă, bună de aruncat.

Pământ. Lipit de pământ. Un firav fir de iarbă, infirm tremurând, aşa iute trecător. Care frunză bate, când vântul nu bate… Prea mic pentru o lume aşa mare. Străin sunt eu pe pământ… Strâmtorat tocmai de mărimea şi lărgimea ei, prin lărgimea şi mărimea dezbinării, a împărţirii babilonice. Robit, neputincios, cu mintea şi cu gândurile întunecate cu patimile vieţii. Mă căiesc. Cain. „Zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ.” Mă căinez. Prăpastia. Prăpastia valurilor acestei lumi din care vreau să ies. „Nu-Ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea.” (Psalmul 142, 7–8). Aproape înecat, mă ţin de corabie. Aştept lumina dulce a Luminii dătătoare de viaţă.

Lumina ca o haină. Liniştea. Încerc să păstrez începutul, privirea proaspătă, prima impresie, cum ar spune pictorul Nicolae Grigorescu. Atât de încrezător, iubitor de viaţă, cu bucuria din bucurie. Pictura. Începător, continuu începător. Încerc pe cele mai mici – hârtia de desen, paleta de culori – atât cât pot ţine în mâna mea cu mintea şi cu sufletul, cât pot înţelege. Pe cele mai mari nu le pot ţine, cuprinde. Pentru ce este bine, meritul este al acelora de la care am învăţat. Ceea ce nu este bine se datorează numai nepriceperii mele.

Încercările nu-l fac pe om slab, îl arată cât de slab este. Am îndoieli, mult mai multe îndoieli decât siguranţă. Lucrez. Am ce să lucrez. Şcoala, nu doar clădirea cu zidurile şi cu scaunele ei. Omul sfinţeşte locul, îl binecuvintează sau îl strică. Experienţa care se transmite de la o generaţie la alta. Aceeaşi experienţă. Statornică. Tradiţia.

Generaţiile se schimbă.