Cuvânt de deschidere, Costion Nicolescu, 16 Iulie 2024 „Cuvânt de deschidere”. Al meu. Dar de fapt Cuvântul (cu majusculă!) este Cel care a deschis deja această expoziție, Cel care poate spune despre tot ceea ce se vede și despre ceea ce nu se vede. Cuvântul – piatră din capul unghiului. În Duhul Lui este făcută… Citește în continuare Piatra din capul unghiului
Etichetă: prieteni si critici
Daniela Rei Vișan în dialog cu Horea Paștina și Oliv Mircea
”Dumnezeu geometrizează” scria Platon, arhitectura universului urmează această geometrie divină. Fire tainice care țes alcătuirea creației pot fi întrezărite în lucrările lui Horea Paștina expuse la Bistrița. După cum mărturisește însuși autorul, această geometrie este acum lăsată la vedere, fără a mai fi acoperită de straturile succesive de culoare. Cvadratura cercului –un simbol al perfecțiunii umane ce poate fi atinsă prin rigoare, cunoaștere și rugăciune, reprezintă osatura acestei expoziții.
Îndrăzneală și sensibilitate
Şi pentru că tot suntem la capitolul îndrăznelii mă încumet să spun că expoziţia lui Horea Paştina este – în cuprinsul istoriei noastre artistice contemporane – un eveniment. Ea anunţă un clasic.
Spre o înnobilare a tradiției
Este în această pictură a lui Horea Paştina o adâncă trăire a tradiţiilor noastre, o rară înţelegere a sentimentului mioritic luminându-ne cu stăruinţă etnia, spaţiul de spirit al acesteia. E ca o legănare de timp-fără-de-timp, o germinaţie cosmică mereu fără-de-vârstă.
Realismul: discurs despre rigoare
În naturile statice ale lui Horea Paştina, în peisaje, în marile compoziţii cu obiecte, în portrete aflăm aceeaşi tensionată nevoie de ordine. Savantul, spune o butadă, e persoana ce descoperă lucruri ordonatoare în haos. Într-un anume sens, străduinţele artistului sunt apropiate de ale omului de ştiinţă: sentimentul cu care-i contemplăm picturile e unul tonic. E simţământul haosului stăpânit.
Theodor Redlow, 1986
. Am mai scris despre Horea Paştina, încercând să relev cum s-au petrecut mlădierile de limbaj pictural, care l-au condus de la rigorile post-cézanniene ale analizei şi construcţiei plastice (în cheie proprie, monoton ardelenească), până la deplina submerjare a orgoliului constructiv (de îndrăzneli imaginative neputând fi vorba la el) de către fluidul şi freamătul naturalului regăsit.
Pictura lui Horea Paștina
O pictură lipsită parcă de imaginaţie şi, totuşi, cât de bogată. O pictură aproape impersonală, şi, totuşi, cât de convingătoare. O pictură lipsită de vreo ostentaţie – ş,i totuşi, câtă ostentaţie bună a purităţii şi seninătăţii, de altfel contagioase. Un sentiment filial în faţa vegetalului, o jubilaţie blândă, discretă, de a fi în şi pentru lume, o putinţă, o şansă a armonizării cu existentul, care se transmite emanatoriu. Ceea ce informează imaginea sunt luminosul şi numinosul, fulguraţia unei contopiri directe şi simple şi pline de noimă, cu lumea, în virtutea unei consubstanţieri de natură şi destinaţie. Nu întâmplător poate, fundalul acestei picturi, tonul ei dominant este alb-albăstriul, un albăstriu aproape celest.
Alexandru Chira
Natura, în tablourile lui, este cea a gliei, sustrasă ogorului ca nedefinire geometrică, şi cea a pietrei, sustrasă edificării. Nici vegetalul, nici umanul, nici oglinda apei – constatam în urmă cu câţiva ani – nu vin să contrazică această obstinantă comuniune a imaginilor într-o singură materie, nuanţat reflectantă, stufoasă în puterea ei expresivă.
Sănătatea privirii
Se simt, în pictura sa, lutul aspru al lui Andreescu, constrângerea formală a lui Cézanne, statica diafană a lui Morandi, picturalitatea lui Bonnard, câte ceva din Luchian, din Chardin, sau din lecţia învăţătorului său direct Ciucurencu.
Theodor Redlow, 1985
Picturalitatea integratoare – «înduplecată» şi «îmblînzită» în care Paştina pare să-şi fi găsit, cel puţin în actuala etapă, terenul de liberă manifestare – adaugă cunoscutei sale bune cuviinţe noi disponibilităţi pentru bucurie.
horea paștina 