. Am mai scris despre Horea Paştina, încercând să relev cum s-au petrecut mlădierile de limbaj pictural, care l-au condus de la rigorile post-cézanniene ale analizei şi construcţiei plastice (în cheie proprie, monoton ardelenească), până la deplina submerjare a orgoliului constructiv (de îndrăzneli imaginative neputând fi vorba la el) de către fluidul şi freamătul naturalului regăsit.
Etichetă: Revista Arta
Alexandru Chira
Natura, în tablourile lui, este cea a gliei, sustrasă ogorului ca nedefinire geometrică, şi cea a pietrei, sustrasă edificării. Nici vegetalul, nici umanul, nici oglinda apei – constatam în urmă cu câţiva ani – nu vin să contrazică această obstinantă comuniune a imaginilor într-o singură materie, nuanţat reflectantă, stufoasă în puterea ei expresivă.
Sănătatea privirii
Se simt, în pictura sa, lutul aspru al lui Andreescu, constrângerea formală a lui Cézanne, statica diafană a lui Morandi, picturalitatea lui Bonnard, câte ceva din Luchian, din Chardin, sau din lecţia învăţătorului său direct Ciucurencu.
Theodor Redlow, 1985
Picturalitatea integratoare – «înduplecată» şi «îmblînzită» în care Paştina pare să-şi fi găsit, cel puţin în actuala etapă, terenul de liberă manifestare – adaugă cunoscutei sale bune cuviinţe noi disponibilităţi pentru bucurie.
Jurnalul Galeriilor. Orizont
Există în pictura lui Horea Paştina o anume infrastructură surdinată până la imperceptibil, care absoarbe pacă zgomotele din jur, înconjurând fiecare imagine cu un halou de tăcere.
horea paștina 