Virgil Mocanu, în „România Literară”, anul XIV, nr. 27, Bucureşti, 2 VI 1981
O reală şi statornică bucurie provoacă pictura lui Horea Paştina de la galeriile „Orizont”, în primul rînd prin calitatea intrinsecă a demersului în complexa lui structură, apoi prin constatarea că, participanţi sau nu la „pariul critic”, instituit în momentul debutului, ne aflăm astăzi în faţa unei personalităţi autentice, definită în datele de esenţă şi în acelaşi timp proclamînd calm statutul relativ al fazei în care se află, ca un punct de pe un traseu urmat cu tenacitate.
Pictură solidă, tinzînd către sinteza gamei de culoare ce şi-a asumat funcţia de formă, de volum şi masă primordială, dar şi investitura de afectivitate plurivocă, impunînd o concentrată forţă interioară ce decurge din certitudinea programului ales. Reconfortantă ni se pare convingerea, etalată prin lucrări, că arta este, totuşi, locul definitivului obţinut prin anonimatul seriilor de studii şi reluări, că prezenţa într-o expoziţie nu înseamnă mimarea „sincerităţii” deconspirative a studiilor de atelier, ci o sumă cu statut de credo şi de opţiune conceptuală şi formativă.
Paştina îşi refuză cu luciditate scuza „etapei” sau a sondajului aleatoriu, pentru a impune responsabilitatea deciziei şi coerenţa unui discurs conceput ca modalitate de comunicare cu alţi subiecţi. Alteritatea propriei profesii şi a obiectului ei domină acest tip de atitudine, dar fără afirmaţii apodictice sau trucuri persuasive. Într-un fel foarte sobru şi în scara artisticului, Paştina pune problema picturalităţii şi o rezolvă, desigur din perspectiva propriei premise, reuşind obiectiva performanţă de a nu semăna cu nimeni, deşi apartenenţa la o familie spirituală poate fi detectată, cu atît mai mult cu cît ea nu este disimulată. Ar fi aceasta familia de construcţie prin culoare, cu o severă, chiar austeră utilizare a raporturilor de tonuri joase, grave şi ample, pe care o fonda cîndva Cézanne, aşa cum se dezvoltase la prima generaţie prin acţiunea raţionalist-emoţională a cubiştilor sintetici.
Monumentalitatea intrinsecă transformă natura, personajul uman sau obiectul cotidian în fenomen supus analizei pentru valoarea sa de conţinut, nimic nu evocă efemerul, perisabilul sau ludicul, în ordinea existenţei, seriozitatea şi concentrarea interioară a pictorului se transferă, prin flux simpatetic şi cosubstanţialitate, în realitatea imaginii. Detaliul dispare pentru că nu aparţine semnificativului, esenţa fenomenelor se defineşte prin sinteza formei. „Ideea de” predomină fără a diminua sau altera picturalitatea ce se dezvăluie cu senzualism în numeroase piese de o palpabilă vibraţie a materiei. Modernă pentru că vizează treapta concentrării realităţii în concept şi pentru că readuce culoarea în atenţie prin alte canale decît cele ale exuberanţei captatoare, tradiţională prin respectul pentru definitiv, formă, desen şi comunicare clară şi distinctă, pictura lui Paştina impune în acest moment un artist pe care îl aşteptam încă de la expoziţia precedentă. Căci în afara diferitelor clasificări, coduri, etape, situaţii sau conjuncturi exista criteriul valorii autoritare, există doar artă bună sau artă proastă.
Şi pictura lui Paştina este, fără îndoială, o foarte bună pictură de extracţie românească.
horea paștina 