Mircea Nedelciu, la expoziție personală, ”Cartea Românească”, 1983
Invitatul galeriei „de casă” a editurii „Cartea Românească” pentru aceste zile de toamnă, este unul dintre pictorii tineri – el se numeşte Horea Paştina şi s-a născut în 1946 la Alba Iulia, a absolvit Institutul de Arte Plastice în 1973, clasa maestrului Alexandru Ciucurencu. Nu este vorba însă nici de un exuberant al culorii şi nici de un neliniştit căutător de soluţii formale noi, cum sunt numeroşi alţi artişti din generaţia sa. Am zice chiar că, dacă fiecare nou val vine cu un zgomot specific pe care apoi prin rafinare îl transformă în voce clară, în acest cor încă nedirijat al generaţiei de plasticieni aflate acum în curs de afirmare, nota gravă, sobră, calmă şi fermă este cea dată de Horea Paştina.
Pictura lui este parcă o invitaţie pentru autorii de manuale de istoria artei de a-l alege ca exemplu. Exemplu de serenitate în sensul clasic al cuvîntului, exemplu de paletă din care a fost eliminată orice posibilitate a stridenţei, exemplu de desen ferm, esenţializat, capabil să aducă pînă şi peisajul la o formă emblematică, iar portretul să-l facă efigie. Impresia primă şi rezistentă este cea de forţă. Dar o forţă care, în tablourile lui Horea Paştina are mai multe surse şi profesionalismul impecabil al artistului le situează, aceste surse, într-o ecuaţie prin care ele nu se mai concurează, ci se acordă.
Prima dintre ele este lumea pe care o iubeşte Horea Paştina, lumea satelor din jurul Alba-Iuliei natale, lumina puternică şi stranie ce cade pieziş, toamna, pe culorile stinse ale dealurilor de acolo, verdele pal, ocrul frunzelor în care se ghiceşte încă mocnind jarul, albul untos al pietrelor de calcar ce vor fi stat cîndva în zidul vreunei cetăţi neştiute şi luminează acum pajiştea roasă de vite sau aşteaptă să fie din nou folosită în zidul dinspre ţarină al casei, casa însăşi care, împreună cu arborele ce o străjuieşte, trebuie să dea copilului crescut în preajma ei atîta speranţă şi încredere în sine încît să se încumete să stăpînească întreg universul cu mintea.
Comentatorii picturii lui Horea Paştina au vorbit mai ales despre cealaltă sursă a forţei lui, desenul viguros şi culoarea în tonuri calme, gravitatea cu care artistul îşi tratează subiectul, perfecta însuşire a unor reguli de aur, reguli ce stau în paleta marilor maeştri pentru a transforma o natură statică în dramă. Datorită acestei alte forţe a lui, pictorului i s-au recunoscut rapid afinităţile cu arta lui Cézanne sau cea a lui Ciucurencu. Această observaţie este cea mai la îndemînă pentru privitorul cunoscător, dar misterul pînzelor lui Paştina tocmai de aici răsare: cum se face că, deşi regulile sunt respectate nesmintit şi rigoarea domneşte pe fiecare centimetru pătrat de pînză, lumea despre care ne vorbeşte pictorul ne apare totuşi în viul ei? Acest acord între două forţe este de mirare pentru că ne-am fi aşteptat ca ele să se erodeze una pe cealaltă.
Nu ştim dacă secretul reuşitei stă în tuşa fulgurantă adăugată peste contururile clare sau în altceva. Această ploaie de lumină ce împrumută culori de la obiectele peste care cade are darul de a îndepărta imaginea, de a o trece într-un alt timp, de a o suspenda pentru o contemplare mai pioasă. Din încordarea noastră de a privi în acel alt timp, naturile statice, peisajele şi portretele lui Paştina ies mai pline de viaţă.
Cum ziceam însă, nu exuberanţa este semnul acestei vieţi, nu şocul, ci rezistenţa ei, puterea de a traversa secole părînd nemişcată. Aşa este viaţa acelui peisaj transilvan pe care Horea Paştina ne face să-l iubim altfel. Şi probabil că din acelaşi secret al viului mocnit se trage şi întîmplarea că tocmai în zilele în care Horea Paştina expune pictură la galeria sui-generis a „Cărţii Româneşti” în rafturile librăriei soseşte, încă mirosind a cerneală de tipar, încă un volum de versuri al poetului Ioan Alexandru. Este poetul care în catalogul de sală al expoziţiei din 1981 a lui Horea Paştina scria despre unul din tablourile lui, un portret: „Mama, chip fundamental, nu-i podoabă, ci existenţă de priveghere, ochi verzui albaştri precum stelele ce ne ocrotesc peste zi.”
horea paștina 